Există nenumărate motive pentru care un vin mai scump este mai bun decât unul ieftin. O dată că se pot folosi struguri mai buni, apoi poate că vinul are denumire de origine controlată. Ne mai gandim și la accesoriile vizibile (sticlă, etichetă, dop, capișon) și invizibile (produsele oenologice folosite, cum ar fi baricuri, drojdii, diverși adjuvanți etc). Mai punem la socoteală marketingul și canalul de distribuție. E un cost pentru vânzarea la buticul de la colț, altul pentru supermarket, tot așa pentru magazine specializate și listarea în Horeca.
Dar hai să le luam pe rând, din perspectiva consumatorului.
Strugurii. Nu putem decât spera că vinul mai scump va fi rezultatul celor mai bune fructe. Apar cheltuieli adiționale. Culesul manual în lădițe, selecția pe banda de sortare… toate costă. E una să culegi mecanizat și alta să plătești zilieri. Dacă îi găsești la timp. Mai mult, un kilogram de merlot (ca să dau exemplul unui strugure larg plantat peste tot în Romania) nu costă la fel în Cotești față de unul din Ceptura sau din Drăgășani, asta pe lângă calitatea în sine (sănătate, grad de coacere etc).
Denumirea de origine. Fiecare DOC (denumire de origine controlată) are un caiet de sarcini. În el, un organism specializat a introdus o serie de reguli, de la aria geografică, până la procentul de must ravac și alte procedee de vinificație specifice. În principiu, vinul DOC ar trebui sa fie mai bun decât unul cu indicație geografică. Dar… nu se întamplă întotdeauna așa. În primul rând pentru că aplicarea pentru DOC este voluntară și contra cost. Nu e un mare efort pentru un producător bine organizat, dar pentru cei mici poate fi. Apoi, pot apărea prea multe reguli. Poate strugurele din care e făcut vinul, deși produs în acel areal delimitat, nu este inclus (încă) pe lista celor permiși. Sau poate pur și simplu crama nu vrea, nu găsește beneficiul sau chiar preferă o categorie inferioară deoarece sună mai în consonanță cu brandingul practicat. Să vă dau un exemplu: o cramă destul de mare și-a încropit discursul de marketing prin specificul Olteniei. Ei, sună mai “oltenește” IG Dealurile Olteniei decât DOC Golul Drîncei.
Apoi, se pot respecta toate regulile DOC-ului și cu toate astea rezultatul să nu fie entuziasmant. Cum spuneam, e vorba mai degrabă de reguli tehnice, nu de o categorisire esențial calitativă.
Accesoriile. Evident că are importanță ce tip de sticlă, de ce calitate etc. Există sticle foarte scumpe, grele, inscriptionate etc. Tot așa dopul. Cât de lung este, este integral din plută, e din plută conglomerată, e sintetic, din tablă cu filet, e din sticlă? Toate costă diferit și au roluri parțial diferite, pentru tipuri de vin diferite. La fel stau lucrurile și cu eticheta și capișonul.
Produsele folosite la vinificare și maturare. E vinul fermentat sau maturat în butoaie de stejar? Sau în tancuri de inox? Alegerea aduce costuri, toate acestea având costuri de achiziție diferite, pe de o parte, respectiv o perioadă de folosire diferită, pe de alta. Maturarea vinului roșu în baricuri, adică butoaie din lemn de stejar de 225 litri, este indiscutabil mai scumpă decât maturarea în inox, beton, sau direct în sticlă. Costul unui baric poate varia mult, în funcție de origine și producător. Iar dacă un vin are nevoie de timp pentru a se desăvârși, apar și costuri cu depozitarea. E una să bei azi un vin roșu 2017, alta să ai în pahar un 2014. Apoi, deși cu ele trebuia să începem, enumerarea continua cu drojdiile selecționate, enzimele și alte tratamente.
…Așa, producătorul a obținut un vin. E corespunzător maturat, gata de a fi delectat de consumator. Ce face cu el? Alte costuri! Echipe de vânzări, departamente întregi de marketing, costuri cu exporturile (dacă are și vrea), reclamă, marketing, branding, agenții de PR, distribuitori, accesorii care sa împingă vinul in locante (umbrele, tirbușoane, coperți de meniuri), cheltuieli cu promotori (somelieri, alți comunicatori), mostre pentru presă și influenceri. Bani, bani, bani!
Și lăsăm la urmă caracterul limitat. E una să produci un vin în sute de mii de sticle, alta să îți iasă doar câteva mii. Și îți ies câteva mii, fie pentru că vinul provine dintr-o vie limitată geografic, cunoscută pentru calitatea strugurilor, din diferite plaiuri și așa mai departe, fie pentru că seria poate fi în fapt o selecție din cele mai reușite vinuri din cramă. Adică în diferite butoaie vinul poate evolua mult mai bine, nu toate butoaiele sunt la fel, nici ca nivel de prăjire, nici ca dimensiune (evident impactul lemnului fiind mai redus în vase de dimensiuni mai mari). Mai e și sfântul raport cerere/ofertă. Dacă crama a scos an de an un vin la 40 de lei în 50.000 sticle, care s-a vândut tot în 2 luni, aveți dreptul la două încercări ca să ghiciți ce se va întampla cu prețul anul următor. Zic două, pentru că e la fel de posibil ca prețul să rămână la fel, în schimb din 50.000 să se facă 100.000 de sticle, cel mai probabil cu un mic rabat la calitate.
Așa încât, atunci când vedeți o sticla de (să zicem) Cabernet sauvignon din Dealu mare, diferențele de preț pot fi destul de mari, în funcție de variabilele de mai sus.
Apoi, mai ales în cazul producătorilor nou intrați în piață, sau al unor noi game de la cei mai vechi, apare și un mod de prețuire care poate părea arbitrar și chiar ușor…incorect, din punctul de vedere al consumatorului. Este stabilirea prețului prin poziționare în piață. Adică prețul sticlei nu este stabilit în mod total și esențial de elementele de mai sus. Pur și simplu crama respectivă își evaluază produsul în funcție de prețurile deja existente în piață la aceeași categorie de produs. Le-a ieșit o Fetească neagră foarte bună? E posibil să se gândească că e la fel de bună ca altele din piață, să zicem din gama premium pentru Horeca, se uită în dreapta și în stânga, ies din sala de degustare și zic: e la fel de bună ca oricare, 50 de lei fără tva e prețul la poarta cramei! Și uite așa, va ajunge în magazine adăugând alte costuri la 70-80 lei.
Acest mod de gândire poate sa dea rezultate bune pentru cramă, iar consumatorul să nu se simtă înșelat. Asta dacă au dat dovadă de realism din capul locului. Dacă, însă, poziționarea a fost aspirațională, iar vinul e lăsat ușor în spate față de pretențiile producătorului, atunci să nu ne mirăm că vom vedea acea etichetă îmbăbrânind în rafturi. Sunt cazuri în care, după ceva timp în care rezultatele nu apar, producatorul să scadă prețul, deși va fi cam umilitor pentru el. Dacă mă întrebați pe mine, mai bine mai târziu decât niciodată!
Dacă am vorbit despre vinuri scumpe până acum, hai să zicem câte ceva și despre cele ieftine, nu de alta, dar nu vreau să las impresia că vinurile scumpe sunt scumpe arbitrar. De fapt, știți, ar fi mai bine să utilizez eufemisme. Nu scump, ci premium sau superpremium, nu ieftin ci entry-level, vinuri de larg consum etc. Dar…pe cine păcălim?
Să luam cazul unul vin dintr-o gamă populară. Poate ați văzut reclama la televizor.
Să zicem că avem un Sauvignon blanc care costa 15 lei și care se găsește literalmente peste tot: de la chioșcul din colț, la hypermarket, chiar și în unele magazine specializate și restaurante. Vă dați seama ce costuri incumbă această ubicuitate comercială? Apoi, campaniile publicitare pot costa enorm. Unde credeți că se va regăsi acel preț? Baricuri, maturare? Nu prea cred! Dacă stă o lună la sticlă e deja prea mult, mai ales la albe. În fond vedem aceste vinuri în raft la începutul lunii decembrie din anul de recoltă.
E DOC? Posibil, dar va fi mai greu. Sunt multe crame mari care procesează struguri cumpărați chiar și din alte podgorii. Vinul poate să fie chiar varietal, categorie nouă care indică doar că e din acel soi, dar posibil de oriunde din România. Adică 15% din Dogrogea, 70 din Vrancea și 15 din Banat. Cum s-a transportat până la crama? Must, struguri? Climatizare? Vorbim de septembrie, cand temperaturile pot fi încă de peste 30 de grade.
Ca rezultatul final să fie gustativ mulțumitor pentru noi, producătorul va trebui să depună niște eforturi suplimentare. Pe scurt, este probabil ca vinul să fie mai “industrial”, să se utilizeze mai multă știință și mai multe substanțe ajutătoare pentru producerea lui.
Haideți că v-am speriat destul. Dar cred sincer că e necesar să avem o bună raportate cu vinul. Nu poate exista prietenie acolo unde cei doi își ascund lucruri, nu-i așa?
Dar hai să le luam pe rând, din perspectiva consumatorului.
Strugurii. Nu putem decât spera că vinul mai scump va fi rezultatul celor mai bune fructe. Apar cheltuieli adiționale. Culesul manual în lădițe, selecția pe banda de sortare… toate costă. E una să culegi mecanizat și alta să plătești zilieri. Dacă îi găsești la timp. Mai mult, un kilogram de merlot (ca să dau exemplul unui strugure larg plantat peste tot în Romania) nu costă la fel în Cotești față de unul din Ceptura sau din Drăgășani, asta pe lângă calitatea în sine (sănătate, grad de coacere etc).
Denumirea de origine. Fiecare DOC (denumire de origine controlată) are un caiet de sarcini. În el, un organism specializat a introdus o serie de reguli, de la aria geografică, până la procentul de must ravac și alte procedee de vinificație specifice. În principiu, vinul DOC ar trebui sa fie mai bun decât unul cu indicație geografică. Dar… nu se întamplă întotdeauna așa. În primul rând pentru că aplicarea pentru DOC este voluntară și contra cost. Nu e un mare efort pentru un producător bine organizat, dar pentru cei mici poate fi. Apoi, pot apărea prea multe reguli. Poate strugurele din care e făcut vinul, deși produs în acel areal delimitat, nu este inclus (încă) pe lista celor permiși. Sau poate pur și simplu crama nu vrea, nu găsește beneficiul sau chiar preferă o categorie inferioară deoarece sună mai în consonanță cu brandingul practicat. Să vă dau un exemplu: o cramă destul de mare și-a încropit discursul de marketing prin specificul Olteniei. Ei, sună mai “oltenește” IG Dealurile Olteniei decât DOC Golul Drîncei.
Apoi, se pot respecta toate regulile DOC-ului și cu toate astea rezultatul să nu fie entuziasmant. Cum spuneam, e vorba mai degrabă de reguli tehnice, nu de o categorisire esențial calitativă.
Accesoriile. Evident că are importanță ce tip de sticlă, de ce calitate etc. Există sticle foarte scumpe, grele, inscriptionate etc. Tot așa dopul. Cât de lung este, este integral din plută, e din plută conglomerată, e sintetic, din tablă cu filet, e din sticlă? Toate costă diferit și au roluri parțial diferite, pentru tipuri de vin diferite. La fel stau lucrurile și cu eticheta și capișonul.
Produsele folosite la vinificare și maturare. E vinul fermentat sau maturat în butoaie de stejar? Sau în tancuri de inox? Alegerea aduce costuri, toate acestea având costuri de achiziție diferite, pe de o parte, respectiv o perioadă de folosire diferită, pe de alta. Maturarea vinului roșu în baricuri, adică butoaie din lemn de stejar de 225 litri, este indiscutabil mai scumpă decât maturarea în inox, beton, sau direct în sticlă. Costul unui baric poate varia mult, în funcție de origine și producător. Iar dacă un vin are nevoie de timp pentru a se desăvârși, apar și costuri cu depozitarea. E una să bei azi un vin roșu 2017, alta să ai în pahar un 2014. Apoi, deși cu ele trebuia să începem, enumerarea continua cu drojdiile selecționate, enzimele și alte tratamente.
…Așa, producătorul a obținut un vin. E corespunzător maturat, gata de a fi delectat de consumator. Ce face cu el? Alte costuri! Echipe de vânzări, departamente întregi de marketing, costuri cu exporturile (dacă are și vrea), reclamă, marketing, branding, agenții de PR, distribuitori, accesorii care sa împingă vinul in locante (umbrele, tirbușoane, coperți de meniuri), cheltuieli cu promotori (somelieri, alți comunicatori), mostre pentru presă și influenceri. Bani, bani, bani!
Și lăsăm la urmă caracterul limitat. E una să produci un vin în sute de mii de sticle, alta să îți iasă doar câteva mii. Și îți ies câteva mii, fie pentru că vinul provine dintr-o vie limitată geografic, cunoscută pentru calitatea strugurilor, din diferite plaiuri și așa mai departe, fie pentru că seria poate fi în fapt o selecție din cele mai reușite vinuri din cramă. Adică în diferite butoaie vinul poate evolua mult mai bine, nu toate butoaiele sunt la fel, nici ca nivel de prăjire, nici ca dimensiune (evident impactul lemnului fiind mai redus în vase de dimensiuni mai mari). Mai e și sfântul raport cerere/ofertă. Dacă crama a scos an de an un vin la 40 de lei în 50.000 sticle, care s-a vândut tot în 2 luni, aveți dreptul la două încercări ca să ghiciți ce se va întampla cu prețul anul următor. Zic două, pentru că e la fel de posibil ca prețul să rămână la fel, în schimb din 50.000 să se facă 100.000 de sticle, cel mai probabil cu un mic rabat la calitate.
Așa încât, atunci când vedeți o sticla de (să zicem) Cabernet sauvignon din Dealu mare, diferențele de preț pot fi destul de mari, în funcție de variabilele de mai sus.
Apoi, mai ales în cazul producătorilor nou intrați în piață, sau al unor noi game de la cei mai vechi, apare și un mod de prețuire care poate părea arbitrar și chiar ușor…incorect, din punctul de vedere al consumatorului. Este stabilirea prețului prin poziționare în piață. Adică prețul sticlei nu este stabilit în mod total și esențial de elementele de mai sus. Pur și simplu crama respectivă își evaluază produsul în funcție de prețurile deja existente în piață la aceeași categorie de produs. Le-a ieșit o Fetească neagră foarte bună? E posibil să se gândească că e la fel de bună ca altele din piață, să zicem din gama premium pentru Horeca, se uită în dreapta și în stânga, ies din sala de degustare și zic: e la fel de bună ca oricare, 50 de lei fără tva e prețul la poarta cramei! Și uite așa, va ajunge în magazine adăugând alte costuri la 70-80 lei.
Acest mod de gândire poate sa dea rezultate bune pentru cramă, iar consumatorul să nu se simtă înșelat. Asta dacă au dat dovadă de realism din capul locului. Dacă, însă, poziționarea a fost aspirațională, iar vinul e lăsat ușor în spate față de pretențiile producătorului, atunci să nu ne mirăm că vom vedea acea etichetă îmbăbrânind în rafturi. Sunt cazuri în care, după ceva timp în care rezultatele nu apar, producatorul să scadă prețul, deși va fi cam umilitor pentru el. Dacă mă întrebați pe mine, mai bine mai târziu decât niciodată!
Dacă am vorbit despre vinuri scumpe până acum, hai să zicem câte ceva și despre cele ieftine, nu de alta, dar nu vreau să las impresia că vinurile scumpe sunt scumpe arbitrar. De fapt, știți, ar fi mai bine să utilizez eufemisme. Nu scump, ci premium sau superpremium, nu ieftin ci entry-level, vinuri de larg consum etc. Dar…pe cine păcălim?
Să luam cazul unul vin dintr-o gamă populară. Poate ați văzut reclama la televizor.
Să zicem că avem un Sauvignon blanc care costa 15 lei și care se găsește literalmente peste tot: de la chioșcul din colț, la hypermarket, chiar și în unele magazine specializate și restaurante. Vă dați seama ce costuri incumbă această ubicuitate comercială? Apoi, campaniile publicitare pot costa enorm. Unde credeți că se va regăsi acel preț? Baricuri, maturare? Nu prea cred! Dacă stă o lună la sticlă e deja prea mult, mai ales la albe. În fond vedem aceste vinuri în raft la începutul lunii decembrie din anul de recoltă.
E DOC? Posibil, dar va fi mai greu. Sunt multe crame mari care procesează struguri cumpărați chiar și din alte podgorii. Vinul poate să fie chiar varietal, categorie nouă care indică doar că e din acel soi, dar posibil de oriunde din România. Adică 15% din Dogrogea, 70 din Vrancea și 15 din Banat. Cum s-a transportat până la crama? Must, struguri? Climatizare? Vorbim de septembrie, cand temperaturile pot fi încă de peste 30 de grade.
Ca rezultatul final să fie gustativ mulțumitor pentru noi, producătorul va trebui să depună niște eforturi suplimentare. Pe scurt, este probabil ca vinul să fie mai “industrial”, să se utilizeze mai multă știință și mai multe substanțe ajutătoare pentru producerea lui.
Haideți că v-am speriat destul. Dar cred sincer că e necesar să avem o bună raportate cu vinul. Nu poate exista prietenie acolo unde cei doi își ascund lucruri, nu-i așa?
