Zilele trecute mi-am completat "cartea de bucate" a regretatului Radu Anton Roman, descoperind ca la Diverta se mai gasesc inca, cele 7 fascicole in care a fost inpartita cartea in editia gandita ca supliment al Romaniei Libere (parca) . Tot editura Paideia, tot Ion Bansoiu (Sa traiti dom' profesor si n-o sa uit niciodata cum m-ati picat la Filosofia Istoriei Filosofiei, spunandu-mi ca n-am inteles nimic din Marx. Probabil, va bucurati ca nu mai sunteti singurul:)
Am pus "carte de bucate" intre ghilimele deoarece cu tot stilul literar si cu pastisele de umorist (ca ilustrarea de mai jos), Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti este o simpla carte de bucate cum este si Odiseea un simplu ghid turistic.
In scop de fanatica reclama, iata un citat:
"De prin ’85 încoace, socata se amestecã destul de imprudent în borcanele noastre. La-nceput am crezut cã-i vreo idee pestriţã de-a mai minţi sãrãcia, dar, vãzând câte lãmâi şi cât zahãr înghite (mai ţineţi minte cât era raţia pe lunã la ţarã şi cât era la oraş?) a trebuit sã recunosc cã au înnebunit românii (de foame şi sete) şi dau bunãtate de raţie pe flori.
Noi, care adunam tot anul raţia de zahãr de la gura copiilor şi mãtuşilor bolnave (sã spunã Ileana Dehelean cât a furat de la ceaiul nepoatelor),
Noi, care mituisem asistentele de la toate spitalele de diabetici ca sã ne dea liste cu adrese de bolnavi (nu îndrãznesc sã-mi amintesc cã proiectasem un aparat de dializã ca sã le luãm, la schimb, sângele cel dulce),
Noi, care convingeam familiile îndoliate (dându-le raţia noastrã de ulei, brânzã, carne şi ce mai era drãmuit, adicã totul!) sã ascundã decesele în tãcere (şi decedaţii în debara) câte o lunã pentru a le putea ridica noi raţia de zahãr şi aşa nefolositoare,
Noi ne-am vãzut brusc şi dur concuraţi de cazanele de socatã din toatã ţara!
Dar sã vã lãmuresc chestia, cã povestea e mai lungã: inventasem, prin ’78, vinul de sufragerie. Dorel Vişan depusese brevetul la Teatrul Naţional din Cluj, eu la primãria din Bobohalma iar Nicu Ciolovan – cel mai curajos şi mai hotãrât dintre noi – scrisese o vedere laParis, la o verişoarã de-a nevesti-sii.
Disperaţi de sãrãcie seacã, revoltaţi de poşircãreala – citeşte pişorcealã progresivã a vinurilor din comerţ, ne-am hotãrât sã ne facem noi înşine vinul nostru cel de toate zilele.
Dupã ce Nicu s-a întors de la studii din Rahova, cu o mânã ruptã şi fãrã limbã-n gurã, cã l-au pus tovarãşii profesori sã dea extemporale în francezã (dacã tot scrisese la Paris) şi i-au fãcut observaţie cu ranga, „parce-que il s’obstinait à matraquer la langue“, ne-am apucat de treabã.
Ne-am vândut cãmãşile de pe noi, drepturile de autor, cultura generalã, şi ce mai aveam nefolositor şi am cumpãrat butoaie şi damigene.
În sufragerie am montat instalaţia de fermentare. În balcon am pus damigenele la limpezit. În dormitor am aranjat vinoteca, învechind vinul cum se cuvine, pe perioade lungi şi foarte lungi – cinci pânã la zece zile maximum, cã mai mult nu rezista, mai ales dacã trecea vecinul Guţã Bãieşu cu Ştefan Bãnicã pe la noi.
Ne-am cumpãrat şi un storcãtor modern (puţin cam costisitor, ce-i drept) pe Dan Condurache, foarte eficient dar care consuma mult (din ce storcea) şi ducea şi la copii, la teatru, cã Fane Iordache mai gusta pe vremea aceea.
În fine, ne-am organizat. Dar, spre surprinderea noastrã nedisimulatã, oricâţi struguri luam şi vin fãceam, era, în fiecare an, şi mai puţin!
Mãi drãcie!
Dorel Vişan, care era specialistul nostru tehnic – întrucât jucase într-un film cu Mereuţã iar Clujul era la numai 200 km de Blaj – s-a gândit sã facem şi vin de-a doua. Adicã, dupã ce am tras mustul, sã punem apã şi zahãr peste boascã, cã tot vin iese, şi chiar mai limpede.
Zis şi fãcut! A ieşit minune! Mari specialişti, unii de talie mondialã – un maşinist de la „Bulandra“ şi o vecinã de a lui Sebi Ştefãnescu – au declarat vinul nostru secund ca vin cu origine controlatã controversatã (Turda 121, et. 10, ap. 123 pt.conf.) iar podgoria din sufragerie a primit o medalie din miez de pâine pe care a mâncat-o la o beţie Ovidiu Iuliu Moldovan şi s-a balonat.
Succesul uluitor ne-a dus la vin de-a treia, de-a patra mânã şi aşa mai departe, colectând, dupã cum v-am spus, zahãrul din toate sursele cu eforturi, idei şi sacrificii enorme şi umane.
Când am ajuns la vin de-a şaptesprezecea mânã, lucrurile arãtau aşa: vinul roşu era în sfârşit limpede cu luciu – mai alb ca apa dupã o lunã de fermentaţii îndrãcite dar, dacã-l trãgeam în pahar, se fãcea maro şi-ncepea sã plângã în hohote.
Eram în culmea succesului! Nimic nu ne-ar fi oprit. Probabil cã în ’89 am fi ajuns la vin de a mia douã sute treizeci şi doua mânã, dupã calculele mele, dacã n-ar fi apãrut concurenţa asta scârboasã a socatei, bãuturã nealcoolicã, culmea! Am devenit însã victimele modei care ne-a distrus o industrie prosperã şi modernã, şi ne-a superhidrosocatat."
Radu Anton Roman, Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti, Bucuresti, Paideia, 1998, pg. 295-297
