Consumul de vin din Romania: un studiu interesant si remarcile mele


Recentul studiu intreprins de Ipsos Research pentru Magazinul Progresiv, asupra incidentei de consum si asupra altor apucaturi ale romanilor in ce priveste vinul, este interesant mai ales deoarece ofera o serie de date si cifre pe care fiecare le poate interpreta cum vrea. Dan a facut deja asta, acum voi incerca si eu. In primul rand sa zicem ca studiul s-a efectuat pe vreo 600 de respondenti, telefonic, in orase mari. Asta seteaza oarecum fundalul. In fond, daca s-ar fi vizat segmentul rural- nici n-am putea vorbi de vin imbuteliat.

“Vinul este una dintre bauturile alcoolice cele mai populare in randul romanilor. Totusi, vinul imbuteliat are o incidenta de consum de 33% in timp ce vinul produs in gospodarie ajunge la 51%”

Explicatia acestui fapt tine de specificul tarii noastre. Aproape orice familie de la tara are (cu exceptia celor care stau in varf de munte sau in alte zone improprii cultivarii vitei de vie) o bucata de vie. Acest aspect este datorat fragmentarii proprietatilor prin retrocedare. Si inainte de 1989 foarte multe gospodarii din mediul rulal isi imparteau pamantul cultivabil din curte astfel incat sa contina si cateva randuri de vie din care sa produca vin pentru consum propriu. 

Aceasta situatie nu s-a intamplat din pricini metafizice, ci pentru ca vinul este inradacinat in cultura noastra. Apoi, mai ales in anii ’80, vinul imbuteliat devenise o trufanda, poate din pricina exporturilor masive, poate din alte pricini pe care nu le sondez acum. Asta cand vinul vrac de cumparat, “vinul de mat” cum se mai numeste si acum prin unele zone, nu era foarte prost. 

Eu cred ca romanul n-a fost niciodata un mare cumparator de vin, in parte pentru ca intotdeauna a avut via sa (fie si minuscula), fie vreo ruda de parazitat la tara, si nu in ultimul rand din ratiuni de buget familial. 
Probabil trend-ul va fi de micsorare a incidentei de consum a vinului de tara. Nu foarte accelerat, dar va exista. Unificarea proprietatilor e una dintre ratiuni. Exista locuri din tara asta in care vii nobile de suprafata mica, aflate in proprietatea particulara (inteleg prin asta ca proprietarul e o persoana fizica) sunt taiate pentru ca proprietarul a arendat (sau a vandut) pamantul vreunui boier pe stil nou- gen Porumboiu. Iar boierul n-are nevoie de vie. El are nevoie de rapita, porumb sau grau.

Dilema nu este vin de tara vs vin imbuteliat, din punct de vedere al calitatii, de ca si cum “imbuteliat” inseamna bun iar “vin de tara” inseamna rau. Exista vinuri de tara absolut decente, cu o rusticitate vie, care compenseaza lipsa de finete. E adevarat insa ca acestea sunt doar un mic procent din total. La fel de adevarat e ca in foarte multe zone viticole, in special in cele fara o traditie mare, proaspat improprietaritii cu parcele de vie nobila n-au stiut ce sa faca cu ele. Fara grija sporita si tratamente adecvate productia a fost foarte mica. Si asa a intrat nohanul si alti hibrizi rezistenti si nepretentiosi si unde nu erau inainte de ‘89. Apoi metodele de vinificatie sunt rudimentare. Lipsesc cu desavarsire etape firesti- cum ar fi clarificarea. Trasul de pe drojdie se face de multe ori o singura data, ceea ce explica damful neplacut pe care il capata in timp.  
Totusi…vinul de tara e paralel cu industria si economia fiscalizata iar producatorii de vin ar trebui sa gaseasca metode prin care cucereasca acest segment de consumatori- deloc de neglijat.  Ar fi bine dintr-un motiv simplu: vinul de crama este mai bun la gust decat cel de tara (la nivelul statistic al evidentei organoloeptice). E facut cu instalatii moderne si de catre specialisti.  Atat de simplu, fara alte teorii si filosofii.  

Cu acestea fie spuse, eu unul sunt surprins de procentul relativ mare al incidentei vinului imbuteliat, surpindere moderata de amanuntul amintit in preambul (targetul studiului fiind orasele mari). Observam ca desi avem un 51 la 33, totusi, sub aspectul frecventei de consum, nu sunt diferente mari. 
Si mai cred ca marota vinului “natural” este de fapt un eufemism pentru “e al meu si e gratis”. Nu pot sa cred ca in tara in care in aproape fiecare cos de cumparaturi o sa vezi salam si parizer la 10 lei/kg, lumea chiar moare de grija sulfitilor din vin. Sigur ca exista si nisa consumatorului ortodox alimentar, dar n-as zice ca e foarte mare in realitate. Pretul e problema, sa fim seriosi.
Daca producatorul roman ar putea pune pe piata un vin decent, fara defecte si la un pret mult mai mic decat acel 19,5 lei statistic desprins din studiu, cred cu fermitate ca incidenta consumului de vin imbuteliat ar creste. 

Observ ca limita pretului vinului la restaurant in viziunea respondentilor este de 35 de lei.  Mai observ ca exista o incidenta mare a consumului de “vinul casei”. Cele doua informatii trebuie puse in relatie. Tot pretul este liantul. Cand o “fata in iarba” sau un Castel Huniade costa cel putin 45 de lei (versus 13-15 lei pret de lista cu tva) e firesc ca oamenii se intreapte spre solutii mai ieftine. Important e- zic eu- ca totusi in ciuda vrasmasiei pietei se incapataneaza sa bea vin. 
De acesta limitare a consumului sunt vinovati tocmai cei care ar trebui sa beneficieze cel mai mult: carciumarii. Adaosul la vin din restaurantele noastre este descurajator de mare. Vinul casei este mult mai ieftin la aceeasi cantitate. De multe ori vorbim de 20-30 de lei pe litru! Dar…carciumarul incurajeaza in mod voit acest segment, mai ales pentru ca are cel mai mare profit. Cumpara in conditii de obscura legalitate vinul de te miri unde si ti-l vinde cu un adaos de 400-500%. 
In atare conditiuni, e total normal ca principalul impediment in randul consumatorilor de vin sa fie pretul. Asta o spun de ani de zile, nu e o descoperire epocala. SI la fel de normal e ca locul de consum sa fie acasa.

Ca vinul e preferat de cei peste 30 de ani, nu cred ca e ceva in neregula. Vinul e pentru oameni mai asezati, nu e ca o bere pe care poti s-o bei oriunde, oricand, direct din sticla.
Daca notorietatea e impartita intre aceeasi producatori de volum, sa nu uitam ca de Bianca Dragusanu a auzit toata lumea, dar de Adrian Ghenie mai putin (asa, asa, dati acuma in google:). Sa nu confundam calitatea cu notorietatea. O ironie aparesi atunci cand vorbim de struguri. Daca ne uitam la cei care sunt pe primele locuri in materie de notorietate vom constata ca pe un grafic al calitatii lucrurile stau aproape pe dos.

Ei bine, in aceasta ordine de idei, faptul ca articolul din publicatia amintita, semnat de Mihail Tanase, se intituleaza “Romanii nu-si cunosc prea bine vinurile” este adecvat. Nu reusim sa strapungem aceasta pelicula care separa notorietatea de calitate. Pentru mine vinul din Vrancea inseamna o enorma zona gri (atat strict oenologic, cat si dpdv al legalitatii), in care stralucesc cateva crame oneste precum cateva stele pe cerul negru, acoperit de nori. Pentru multi dintre cunoscutii mei, insa, vinul de Vrancea e de partea buna a lucrurilor, e locul unde te duci sa tocmesti vinul pentru nunta sau botez. 

Daca e un semnal in acest studiu pentru industrie- pe langa “vinul de tara”- acesta ar fi interesul mare al romanilor pentru vinul ecologic. Cred ca in mintea celor care au raspuns, conceptul de “ecologic” e cat de cat apropiat  de “naturalul” atat de drag sufletelor noastre. E un subiect de meditatie.  

Cred ca daca piata e cum e (adica nu bine)- sunt doua directii- fie incerci sa schimbi perceptia consumatorului asupra felului in care faci tu vinul in crama moderna ridicata cu fonduri europene si asta o poti doar concentrat la nivel de patronat sau asociatii mari de producatori sau nu incerci sa schimbi perceptia (“a vazut si struguri vinul asta? E din pastile, nu-i asa?” “eu vreau tot de tara, ca ma doare capul de la sulfiti”). Educatia costa. Dar costa pe termen lung si mai mult sa nu o faci.Si asa ajungem la varianta doi.

In acest caz n-ai decat o singura varianta in a “fura” consumatorul de “vin de tara”: sa te apuci sa faci si tu vin de tara, sau ma rog, ceva pe acolo- eco, bio, carute, balegar.  Sigur, asta nu e la indemana pentru crame mari. Apoi strict agronomic vorbind- reconversia costa timp si bani, pe care nu le au multi. Dar cred ca o nisa de vin “natural” este o ditamai oportunitatea. Sigur, ca trebuie sa-l dai si la un pret care sa corespunda asteptarilor pietei. Asta va fi o incercare. Insa daca bautorul respectiv poate sa dea pe gat toate antimateriile doar pentru ca sunt “naturale”, macar de calitate nu trebuie sa te preocupi prea tare. 

Eu unul nu mor de grija industriei de vin. Nu ma consider un critic al industriei de vin, decat marginal, prin simplul fapt ca scriu despre vinuri si vrand-nevrand observ niste tendinte, mai degraba spus- niste hataruri ale producatorilor. Dar nu pot sa nu observ ca toate blogurile la un loc, toate revistele specializate (desi pluralul e fortat aici), toate scolile de somelieri si toate degustarile organizate la sau de catre crame, toate acestea adunate nu fac cat o comunicare in masa, concentrata si moderna. Trebuie un format mai jovial si mai accesibil care sa explice omului- pardon, nu doar sa-i explice, ci sa-i arate- cum se face vinul. Poate un serial tv, dar facut in scopul unic al "convertirii" si a evidentierii ca nu e nimic obscur in facutul vinului prin metode moderne. Poate si mai multe porti deschise, programe care sa aduca omul direct la crama, ca sa vada cum se face.  

Cam asta ar fi. In fond, daca vor mai mult trebuie sa faca mai mult.