Conexiuni interbelice: Capşa, Basilescu, Zarea si Rhein

În 1908, un călător ,,profesionist”- englezul Newnham-Davies- scrie în al său GOURMET'S GUIDE TO EUROPE- şi redau în traducere proprie întreg pasajul pentru pitorescul său: 
,,Restaurantul Capşa se află pe un loc înalt printre cele mai bune restaurante din lume. Capşa este un francez care şi-a învăţat îndatoririle ca bucătar şi cofetar, în unele dintre cele mai bune case de la Paris, şi venind la Bucureşti, şi-a adus gustul francez pentru a interpreta gastronomia ţării, iar la restaurantul lui se poate întotdeauna alege şi între feluri de mâncare din Bulgaria sau din cele franceze.
Meniul vinurilor româneşti de la Capşa poate fi citit cu siguranţă ca un ghid pentru cele mai bune dintre vinurile ţării. Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, Tămâioasă sunt vinurile albe, dintre care unele sunt din recolte vechi, până la 1879, iar vinurile roşii sunt Nicoreşti, Odobeşti şi Dealu Mare […] La Capşa toţi chelnerii au cunoştinţe de limba franceză, şi această limbă este în general vorbită de obisnuiţii restaurantului, deoarece un român din clasele superioare este întotdeauna mândru să vorbească limba franceză cu fluenţă şi accent parizian”.

Sigur că englezul se înşela în ce priveşte originile proprietarului, dar nu e esenţial. Era adevărat că a venit de la Paris, ba chiar că era casatorit cu franţuzoaica Marie Obeline Vautier, dar nu era altul decat Grigore Capşa, un cofetar foarte apreciat în orasul luminilor. Grigore, provenit dintr-o familie de origini aromâne, devine în 1876 unic proprietar a ceea ce avea să devină Casa Capşa. Nu ne permite spatiul sa dezvoltam aici istoricul Casei Capsa, dar doritorii sunt indrumati online pe dulciu.blogspot.ro, unde pot gasi o covarsitoare cantitate de informatie cu acest subiect.
Este probabil că standardele restaurantului Capşa, al cărui renume a supravieţuit noului mileniu, stabiliment care a găzduit la mesele sale generaţii întregi de artişti, scriitori, oameni de cultură sau politicieni marcanţi, să fi avut o influenţă mai mare decât se consemnează în cărţile de specialitate în ce priveşte emanciparea vinului românesc. Este notoriu că majoritatea vinurilor româneşti din meniu purtau marca Capşa, fiind ,,private-labels” avant-la-lette, publicul cosmopolit obligând la respectarea unor standarde înalte atât în ce priveşte calitatea intrinsecă a vinurilor, dar şi în ce priveşte păstrarea lor.

Ceea ce puţină lume ştie este că până la naţionalizare Casa Capşa a fost mult mai mult decât o cafenea, mai mult decat un hotel sau un restaurant. Grigore Capsa deţinea monopolul ,,tuturor banchetelor oficiale şi neoficiale, al recepţiilor şi meselor oficiale şi particulare din Bucureşti şi din ţară” (Wikipedia ,,Casa Capsa”), fiind tot avant-la-lettre fie zis- mogulul cateringului interbelic. Iar acest statut a putut fi pastrat doar datorită unui control strict asupra serviciilor şi produselor. Personalul specializat (bucătari, cofetari, chiar şi unii chelneri) era adus de la Paris. În ce priveşte vinul, cramele îşi făceau titlu de nobleţe din a îmbutelia sticle sub marca Capsa.  Azi, de exemplu, Crama Basilescu aminteşte în Istoricul său ca ,,Nicolae Basilescu încredinţează Casei Capşa reprezentarea şi vânzarea şampaniei şi a vinurilor sale. Din gama privată pe care a creat-o special pentru faimosul restaurant făceau parte mărcile Grand Capşa 1920, Capşa 1921, Riesling Capşa, Clos Bob Capşa, Capşa Rouge, Pelin Capşa”.  Informatiile  sunt cat se poate de veridice, fiind extrase dintr-o scrisoare publica din 1927, scrisa chiar de Nicolae Basilescu. 
Interesant e faptul ca dupa nationalizarea din 1948 pivnitele Basilescu din Bucuresti vor ajunge in administrarea celor care detin cel mai batran brand de vin romanesc cu istorie neintrerupta. Care este el? Poate nu ne vine pe loc in minte, dar il cunostem cu totii: Zarea. De la infiintare, in 1912, si pana azi a existat tot timpul o sticla de spumant pe care sa scrie “Zarea”. 
Asadar Zarea are legaturi- sa le zicem "de rudenie"- cu doua nume mari care exista si astazi, dar reinventate dupa hiatul comunist. Cu alte cuvinte- doua branduri care au disparut 45 de ani, dar au fost reanimate de diversi investitori, dupa revolutie.
Astfel fondatorul Zarea, germanul Wilhelm Mott, a lucrat (anterior deschiderii companiei la Bucuresti) cativa ani la Azuga pentru Pivnitele Rhein, compania fondata in 1892 de brasoveanul Wilhelm Rhein. Spumantele Rhein se gasesc astazi in portofoliul Halewood Romania, fabrica mai exista inca si e in circuitul turistic- la Azuga.

Al doilea nume legat de Zarea, dupa cum pomeneam mai sus, este Basilescu. Si familia Basilescu, pe langa vinurile linistite de la Urlati, unde sub acelasi nume se produc si astazi vinuri linistite remarcabile, era producator de spumante, detanand in franciza "Champagne de St. Marceaux", care era produsa in pivnitele de la Bucurestii Noi, pe locul unei foste berarii transformate si modernizate in acest scop.  Dupa nationalizare, fabrica Zarea a primit si aceste pivnite in administrare. Astazi insa la Bucurestii Noi se produc celelalte articole din portofoliu (vermuth, spirtoase etc), spumantele fermentate in sticla fiind aduse pe lume la Otopeni. Zarea a fost privatizata dupa 1989 si este azi parte a grupului german Schloss Wachenheim AG.

Intorcandu-ne la istorie, observam un alt aspect care subliniaza aceste spumante conexiuni: meniul Incoronarii de la Alba Iulia a Regelui Ferdinand, din 15 octombrie 1922. Pe lista previzibil purtand antetul Casei Capsa si avizata in prealabil de generalul Berthelot, printre “sampaniile” servite intalnim Capsa Brut (produs de Basilescu), dar si…Rhein Extra.

Iata ca, desi evident, nu ne putem compara din punct de vedere al prestigiului oenologic ca tari precum Franta si nici nu putem propune lumii o pleiada de crame cu o istorie mutiseculara, e totusi nedrept sa afirmam ca nu avem niciun fel de continuitate ori niciun nume din lumea vinului cu o vechime mai mare de 100 de ani.  Sigur, cu exceptia spumantului Zarea, nu putem vorbi de o istorie neintrerupta, in mare parte datorita fatalitatii care ne-a lovit dupa 1948, dar trebuie sa avem in vedere ca si multe din marile vinuri  frantuzesti nu mai sunt produse de familiile care le-au adus faima, ci de corporatii care- la fel de fatalmente pentru timpurile noastre- le-au inglobat, transformandu-le in “branduri”, in etichete dezradacinate de traditia originara.