Copacul vieţii si boscheţii din jurul lui. Les Garrigues 2008 Domaine Clavel

Avem doi premianti: un film de Palm D'or la Cannes 2011 si un vin de 91 pct Parker la mine in pahar. Lucru mare in aceasta lume in care distinctiile conteaza mai mult decat originalitatea si mesajul. 
The Tree of Life este o experienta covarsitoare, ce-ti cauzeaza nelinisti prin stranietatea sa. E atat de altceva fata de cinemaul holywoodian, incat desi il vezi pe Bratt Pitt si Sean Pean jucand in el, o ciudata treime formata din Kubrik, Tarkovski si Fellini, cu stop cadre documentare povestite maiastru de David Attenborough, par sa fi trecut fiecare pe aici, ca un soi de joit-venture facut in ciuda directorilor de la marile studiouri de productie. 
Sunt sigur ca fiecare privitor al acestui film poate trage concluziile sale diverse si antinomice, cum de altfel vad ca se intampla pe IMBD unde fie ia o stea fie zece. Povestea nu e complicata, la nivel descriptiv, si este la fel de plina de intelesuri precum un documentar despre un anotimp din viata unei nutrii, ca tot veni vorba de Attenborough. Practic am privit 2 ore si jumatate un documentar despre viata de familie din suburbiile americane ale aniilor '50, contrapuse prezentului in care unul din fiii respectivei familii, intruchipat de Sean Penn, isi conduce angoasa, pe alocuri in peisaje suprarealiste. Din cand in cand, ti se arata, si remarci asta cu oarece stupoare,  inceputul lumii, aparitia primei amibe, stante din viata unui dinozaur, widescreen, hd si Imax. Vizual e superb, e o calatorie. E un film de regie, nu de poveste, fata ridata al lui Sean Penn filmata in vertigo spune mai multe decat un monolog de 15 minute. Actorii par niste culori pe sevaletul regizorului Terrence Malick. Pentru unii acest film poate parea o bizarerie lunga si lipsita de epic. Mie mi s-a parut ca dimpotriva incearca sa includa tot epicul din lume. De la Alpha la Omega.

Vinul a fost un companion amabil. Ca orice valoare estetica accesorie nu s-a ridicat badaraneste de pe scaunul din fata, in timpul proiectiei, ci m-a lasat sa ma minunez, sa fiu nedumerit si sa ma lamuresc, nedefinitiv si irevocabil, oricum. Este un vin produs de Domaine Clavel, din Languedoc, intr-un areal foarte asemanator Chateauneuf-ului, inclusiv pietris in vie. Garrigues este un tip de mini ecosistem mediteraneean, incluzand coabitari de variate plante (cum ar fi cimbrul sau levantica) si diversi arbusti. Este daca vreti echivalentul din Languedoc al maquisului normand. Si acesta este un vin bio. Iata ca in Franta se inmulteste vazand cu ochii acest tip de agricultura, pe cand noi-abia iesiti din lumea saraca a pietrei vinete- descoperim cu avant binefacerile modernelor pesticidelor diverse. 
Vinul este un syrah-mouvedre-grenache (52/26/22). Culoarea este grenat intensa, dar nu opaca, lumina licarim in mijlocul paharului. 
Nasul aduce ilustrul bacon, de fapt aduce note delicioase, de preparate din carne (era sa zic "monoglutamat de sodiu"), ierburi aromatice, pamant, cirese negre si visine, ca fruct. Atat in nas cat si mai departe, cum vom vedea, cei 14% alc, nu sunt sesizabili la 18 C, temperatura recomandata, de altfel. Gustul e usor acid, cu tanini mici si zburdalnici care se lovesc de palat, ca gâzele deranjate de drumetul ratacit intr-un garrigue. Fructe rosii, suculente. Impresia nu este de forta bruta, ci de usurime, de finete. Finalul e lung, cu note de fructe de padure, curmale, ierburi si piper. 
A fost amabil omul de la WA cand a dat 91, dar un 86 merita cu prisosinta pentru vioiciunea si (de ce nu?) autenticitatea sa.
8,5 euro, deci de partea buna a vietii.