Metroul ep. 4 si un pahar de Merlot Prince Mircea 2008

In care eroul nostru deschide diverse usi.

Cand usa grea de metal se deschise, un zgomot puternic, urmat de vibratii intense care faceau sa se desprinda fire de praf si moloz din tavanul galeriei, il sperie pe Ionut, care-si ridica instinctiv privirea spre plafonul plin de mucegai cenusiu.

Stai linistit, se intampla de fiecare data cand trece metroul. E chiar deasupra…ii spuse cu timbru amabil persoana din cadrul usii.

Ionut il privi cu atentie. Pe ansamblu figura era deplorabila. Un tip la vreo 50-55 de ani, cu mustata, cu parul mare dar rar cu un inceput de calvitie, netuns de cine stie cand, cu spinare incovoiata si o uniforma visiniu inchis, desi culoarea initiala era incerta avand in vedere ca nu parea spalata de ani de zile. Pe piept un ecuson negru dreptunghiular anunta aparenta ocupatie: “security”. Una peste alta era de ras, respectivul nu parea a fi in stare sa opreasca nici o broasca testoasa sa treaca pe langa el.

Ce doriti?

Pai… il caut pe Duce.

Pe cine?

Pe duce. Dumneata esti?

Cine?

Ducele!

Cine eu?! Nuuu! Doamne-fereste! Dar de ca si cum spusese cine stie ce nerozie, continua: adica,

intelegi… as vrea, dar..nu, nu!

Dadu sa-i faca loc nou venitului, dar dupa o clipa, tocmai cand acesta se pregatea sa treaca pragul ii puse mana in piept. Apoape instantaneu in fata ajunse si un dampf persistent de alcool.

Stai asa! Gardianul cugeta un pic, efort vizibil pe mustata care tremura usor. AA… da’ ce treaba ai cu dumnealui?

Pai, ii aduc un mesaj de la batranul cu cainele, si arata cu mana in directia de unde credea ca a venit. Isi dadu brusc seama ca nu stia cum il cheama pe expeditor, dar si de faptul ca animalul disparuse fara urma.

Aaa, Batranul, pai si de ce n-ai zis asa de la inceput, hai intra!...

Mergeau printr-o galerie ingusta, luminata ici-colo de lampi industriale. Gardianul il lua dupa umar si-I spuse: Scuze pentru neintelegere, dar n-am mai auzit vorbindu-se de Duce de ceva vreme. De fapt, numai batranul ii spune asa.

Dar eu cum ar trebui sa-i spun?, zise Ionut.

Gardianul il privi si dori sa raspunda, dar se opri brusc in fata altei usi metalice ruginite. Am ajuns! Eu nu pot trece mai departe. Intra si intreaba de secretariat!

De…ce.?! De secretariat?!, exclama perplex tanarul. Dar usa se deschise si gardianul il facu vant inauntru. Ionut facu o pirueta incercand sa-si regaseasca echilibrul si cand se dumiri nu-si crezu ochilor.

In fata sa se infatisa o sala mare de birouri deschise de tip corporatist american. Totul modern, nou, totul la locul lui, cu barbati imbracati in costum si doamne aranjate, in taiorul-uniforma de business, agitandu-se cu hartii si dosare prin culoarele dintre randurile de birouri. Privi instinctiv in spate, dar nici urma de usa metalica ruginita. O usa normala de pvc, cum sunt atatea in cladirile de birouri. Langa, in dreapta- o reproducere dupa o pictura suprarealista, alb-negru, jos un cos de gunoi, cilindric, negru cu capac sferic, rabatabil, argintiu. In stanga o planta ornamentala cu frunze mari. Apasa clanta dorind s-o deschida, doar pentru a-si confirma ca nu si-a pierdut mintile, sau ca nu calatoreste aiurea in universuri paralele. Era incuiata insa, incertitudinea si teama ramanandu-i intact. In spatele salii, la vreo 40 de metri, zari un birou de receptie. Isi croi drum, ferindu-se de angajatii care frematau grabiti in jurul sau. Dupa multe fente si ghionturi, ajunse langa receptie. Un birou inalt, oval, din lemn masv si incristatii de fier forjat. Asta e o companie?, se gandi Ionut. Si are sediul in metrou?...deasupra un ceas mare, rorund, pe fundal un nume: Mizericordia Co. Isi dadu brusc seama ca vazuse numele ceva mai devreme in fata usii metalice. Aha, e numele acestei…”firme”. Se trezi la a doua strigare: “Cu ce va putem ajuta?”. Drept in fata sa un chip de o simetrie minunata, pus in valoare de o bluza alba cu guler inalt, apretat,ce semana cu petalele crinilor. Par blond, prins la spate. Era exact tipul secretarei care face barbatii sa-si gasesca diverse treburi inutile, hartii de inregistrat, stampile de pus, etc.

Si Ionut zambi, in mod ciudat simtindu-se adus cu picioarele pe pamant, de prezenta din fata sa. Auzi o clipa sunetul muzicii sale preferate, corpuri miscandu-se contorsionat sub lumina straboscopica.

“Aduc un mesaj de la Batran pentru Duce”. “Nu stiu cine e ducele, dar daca e de la Batran, cu siguranta e pentru d-l Director! O clipa!, puse mana pe receptor si in timp ce apasa butoanele telefonului, ii spuse: “Frumos tricou, e din Spania,nu?” …Pana sa poata raspunde, secretara, adica Iulia, dupa cum scria pe ecuson, rosti in telefon” D-le Director, un mesaj de la Batran” o clipa de expectative, in care probabil persoana de la capatul celalalt raspunse, si “te rog sa ma urmezi”. Secretara iesi din spatele biroului, il conduse spre o incapere din spatele receptiei. “D-l Director va poate primi acum. Intrati”, deschise usa, aplecandu-se usor spre el, lasand-o totusi intredeschisa, de ca si cum l-ar fi invitat sa o deschida singur. “va astept la receptie, dupa intalnire pentru formalitati” si se indrepta inapoi spre biroul ei.

Ionut o privi cum dispare dupa colt, ii trecura prin minte cateva lucruri nedemne de literatura, dupa care impinse usor usa.

...............................................................................................................................

Vinul de azi e departe de a fi exotic, ba chiar e arhicunoscut iubitorilor de vin de la noi, se gaseste chiar si in supermarketuri. Este Prince Mircea Merlot produs de Vinarte in podgoria Vanju Mare, Mehedinti. I se spune "micul print", pentru a fi deosebit de fratele ceva mai mare si mai scump- Prince Matei. Anul e 2008. 6 luni in baric, 12 luni in sticla.

O culoare rosie-rubinie foarte intensa, cu nas corespunzator, de condiment sumbru, fructe negre, si ceva floral, puternic, greu.

Gustul este fin si denota corpolenta, intensitate, aduce in prim plan visina coapta, pruna, tanini abundenti, dar fini si eleganti, un vin de gastronomie, care urla dupa sosuri grele, cu paprika, sau de ce nu? de tipul quatro-formagio. Finalul lung, aduce note dulci, de magiun de prune si condimente. Dupa ce ia putin aer, visinele coapte devin amare, iar notele dulci din final lasa locul unui impresii frantuzite de cerneluri, minerale si lemn, asa cum imi inchipui ca mirosea paleta de culoare a lui Toulouse-Lautrec.

E bun, laborios, si chiar- as zice- e genul de vin care dupa o inghititura te face sa inchizi un pic ochii. Ii deschizi repede, caci nu e destul de complex, dar te-a purtat pret de clipa (si 40 de lei) pe aripile sale taninoase de valkirie. Si pentru asta: 85 pct.